Mitropolia Basarabiei

Posted By Gh. Badea on 3 ianuarie 2010

• Prevederile păcii ruso-turce din 16 mai 1812 de la Bucureşti,  în urma războiului dintre anii 1806 – 1812
• Nicolae Iorga, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia (1918) Prefaţă.
• Protocolul adiţional secret privind delimitarea zonelor de influenţă dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov în cadrul tratatului de neagresiune la data de 23 august 1939
• Nota ultimativă a Guvernului URSS, prezentată Guvernului României la 26 iunie 1940,  prin care străvechiul teritoriul românesc al Basarabiei a fost îndepărtat de la trupul patriei-mamă, România
• Basarabia românească în imagini de arhivă:

• Ştefan Plugaru, Teodor Candu, Episcopia Huşilor şi Basarabia (1598-1949) (descarcă varianta .pdf)

Teritoriul dintre Prut şi Nistru (care a făcut parte din arealul de formare a poporului român) a fost anexat de Rusia în urma războiului ruso-turc din 1806-1812, încheiat cu pacea de la Bucureşti din 1812.     

Protestul împotriva anexării era exprimat de către boieri Moldovei, care se plângeau Sultanului astfel: ”Din poruncă ne vedem îndatoriţi a vinde toate acele de peste Prut moşii (ruşii au dat un termen locuitorilor de 18 luni pentru a opta între Moldova şi Rusia) şi a ne desface de dânsele […], înfăţişăm cu lacrimi în suflet stingerea şi pierderea ce ni se pricinuieşte dintru aceasta la atâtea familii, la atâtea neamuri şi la atâtea lăcaşuri ale credinţei noastre, cea mai desăvârşită cădere şi zdruncinare socotim a ne lipsi de pământul strămoşesc”. Boierii moldoveni şi-au văzut proprietăţile tăiate în două, mulţi dintre ei având moşii pe ambele maluri ale Prutului. Boierii ce au ales să rămână în Basarabia au căutat să păstreze treaz spiritul naţional în provincie. Cavalerul Costache Stamate alcătuia, la bătrâneţe, aceste versuri:     

În perioada ce a urmat, în ciuda unui control militar ţarist efectiv, s-a acceptat menţinerea unor elemente de autonomie specifice provinciilor de margine ale Imperiului. În 1817, provincia avea o suprafaţă de 45.630 km² şi o populaţie de 482.630 de locuitori, dintre care 86,7% erau români; restul erau ruteni, evrei, lipoveni, greci, armeni, bulgari, găgăuzi. Ea constituia o zonă cu importanţă economică, date fiind numeroasele cirezi de vite şi cantităţile mari de cereale ce se obţineau aici.  Cu toate acestea, datorită asupririi naţionale s-a desfăşurat, mereu, un exod de populaţie peste Prut, în Moldova. În 1818 regiunea a primit statutul de regiune de graniţă (oblastie), iar centrul său a fost stabilit la Chişinău. S-a elaborat Regulamentul statului Basarabiei, care a constituit o lovitură grea dată autonomiei acestei provincii româneşti. Până în 1828 teritoriul a fost condus de un guvernator militar ce colabora cu un sfat boieresc. Pentru a atrage boierimea locală, s-au luat măsuri de distribuire, către aceasta, a unor pământuri, în alte zone ale Rusiei, şi proclamarea sa drept nobilime ereditară. După 1828, măsurile de integrare forţată a Basarabiei în cadrul Rusiei s-au accelerat, autonomia sa fiind practic desfiinţată. La capătul perioadei, între 1828 şi 1871, ea a devenit o simplă provincie (gubernie) în cadrul Imperiului Romanovilor, fiind guvernată autocratic. Ţarismul a desfăşurat intens o politică de colonizare cu populaţie slavă, ucraineană, poloneză şi chiar germană adusă din zonele Mării Baltice. În administraţie s-a desfăşurat un proces de rusificare din ce în ce mai intens. Statutul de gubernie a semnificat aplicarea legilor ruse, introducerea instituţiilor corespunzătoare, obligativitatea folosirii limbii ruse şi a alfabetului chirilic în administraţie, Biserică şi şcoală.     

S-a deschis, astfel, drumul politicii de deznaţionalizare, ce a generat protestul populaţiei româneşti. În Basarabia, principala formă a luptei naţionale a devenit lupta pentru păstrarea limbii române. În 1848 s-a publicat gazeta “Românul“, iar în 1862 boierul Cristi cerea permisiunea de a deschide o tipografie, dar solicitarea i-a fost respinsă.     

Marile evenimente din România, şi anume revoluţia din 1848-1849, Unirea Moldovei cu Muntenia (24 ianuarie 1859), au avut un ecou puternic în rândul populaţiei româneşti dintre Prut şi Nistru, fapt ce a determinat autorităţile ţariste să impună întreruperea oricăror legături cu Ţara, intensificând politica de rusificare a populaţiei româneşti. În 1867, limba română a fost interzisă în toate şcolile din Basarabia, limba rusă devenind obligatorie. În campania de rusificare s-a remarcat Episcopul Pavel Lebedev. S-a decis, de asemenea, ca toate cărţile vechi bisericeşti să fie strânse din sate şi trimise la Arhiepiscopia din Chişinău, unde multe din ele au fost distruse. Totuşi, în 1890, autorităţile ţariste erau nemulţumite de menţinerea şi afirmarea specificului naţional al populaţiei româneşti, astfel că ţarul Alexandru al III-lea a cerut guvernatorului Batiuşkov să cerceteze cauzele ineficienţei procesului de rusificare.     

Românii au continuat, astfel, să reprezinte, în ciuda politicii de deznaţionalizare, contingentul etnic cel mai important din Basarabia, lucru relevat şi de recensăminte. În 1834 ei reprezentau 86% din populaţie, în 1862, 66,4%, în 1871, 67,4%, iar în 1897, ca rezultat al rusificării, doar 47,6% dintre locuitori, dar, oricum, cei mai numeroşi, căci 19,6% erau ruteni şi ucraineni, 8,2% ruşi, iar 11,8% evrei. Problema Basarabiei a fost subiect de discuţie între Marile Puteri, dar şi între România şi Rusia. Dacă, în 1856, judeţele din sudul Basarabiei, – Cahul, Ismail şi Bolgrad – au fost retrocedate Moldovei, până în 1877 guvernul ţarist a căutat, pe diferite căi, să anuleze prevederile Tratatului de la Paris în acest sens.     

La începutul secolului al XX-lea mişcarea naţională a populaţiei româneşti s-a intensificat. Ea a fost condusă de o pleiadă de intelectuali, precum Ion Inculeţ, Ion Pelivan, Emanoil Gavriliţă, Alexandru Nour, Constantin Stere, Pantelimon Halipa, Vasile Stroescu şi alţii. După revoluţia din 1905-1907, în Basarabia s-au afirmat trei grupări, şi anume gruparea radicală a studenţilor, cea a intelectualilor, cea a boierilor moldoveni conduşi de P. Dicescu, care au format, mai târziu, Partidul Moldovenesc Democrat. La Chişinău s-a format şi a activat “Societatea moldovenească pentru răspândirea culturii naţionale” şi a fost publicat ziarul “Basarabia“. În ciuda represiunii, populaţia românească a continuat să militeze pentru emanciparea naţională, folosirea limbii române în şcoală, Biserică şi administraţie.  La 27 martie 1918 a avut loc marele act istoric în viaţa naţiunii româneşti: unirea Basarabiei cu România. Propaganda bolşevică rusească, asociată cu propaganda emigranţilor ruşi, a susţinut mereu părerea că Basarabia a fost acaparată de românii din Vechiul Regat.     

Mişcarea naţională din Basarabia a trecut prin următoarele faze:  

1. La 25 octombrie 1917 congresul ostaşilor  moldoveni, compus din 989 delegaţi (ofiţeri şi soldaţi), proclamă autonomia teritorială politică a Basarabiei, motivând acest act prin consideraţiile de cultură naţională proprie, trecutul istoric al Basarabiei şi principiul libertăţii popoarelor de a dispune de soarta lor. La 21 noiembrie 1917 se întruneşte parlamentul Basarabiei, sub denumirea de „Sfatul Ţării”.
2. La 2 decembrie 1917, Sfatul Ţării proclamă Basarabia Republică moldovenească democratică, legată cu Rusia ca Stat federativ şi alege un organ executiv, Consiliul Directorilor Generali. În urma dezordinilor şi anarhiei, ce începea să se răspândească pe pământul provinciei, precum şi a cererii de ajutor militar, adresate guvernului român de către Directori, în Basarabia intră la 13 ianuarie 1918 armata română.
3. La 24 ianuarie 1918 Sfatul Ţării proclamă Basarabia republică independentă. Legătura cu Rusia era ruptă de mult graţie faptului obiectiv că între Rusia şi Basarabia se afla Ucraina independentă. În afară de acestea a făcut progres şi conştiinţa naţională. Populaţia a început să trecutul Basarabiei îi indică alt loc, decât în compunerea Rusiei, fie unitară, fie federală.
4. La 27 martie 1918, se realizează unirea Basarabiei cu România. Sfatul Ţării pune unele condiţii în legătură cu regimul politic, social şi administrativ, ce trebuie să fie păstrat în această provincie după Unire.

Iată care era textul actului unirii: „În numele poporului Basarabiei, Sfatul Ţării declară: Republica Democratică Moldovenească (Basarabia) în hotarele ei dintre Prut, Nistru, Dunăre, Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria, ruptă de Rusia acum o sută şi mai bine de ani, din trupul vechii Moldove, în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam, pe baza principiului ca noroadele singure să-şi hotărască soarta lor, de azi înainte şi pentru totdeauna, se uneşte cu mama ei România. Trăiască unirea Basarabiei cu România de-a pururi şi totdeauna!”.       

Semnatarii documentului erau: preşedintele Sfatului Ţării -  Ion Inculeţ; vice-preşedinte – Pantelimon Halippa; secretarul Sfatului Ţării  – I. Buzdugan      

O delegaţie a românilor basarabeni avea să se deplaseze apoi, la Iaşi, spre a aduce la cunoştinţa Patriei Mame actul unirii. Primind delegaţia, regale Ferdinand avea să declare că: “…fără nici o ură şi fără vreo prigoană, vom răspândi dreptate şi lumină pentru toate neamurile care alăturea cu Românul trăiesc pe solul bogat al Basarabiei”.      

Acceptarea hotărârii Sfatului Ţării de către preşedintele Consiliului de Miniştrii al Regatului Român, Al. Marghiloman, în şedinţa Sfatului Ţării din această zi, promulgarea actului Unirii de către Regele României, Ferdinand I, în aceeaşi zi şi ratificarea  Unirii de către Constituanta Română la 20 Decembrie 1919, desăvârşesc actul Unirii, în ce priveşte forţa lui internă politică. Unirea a fost o încoronare a unei mişcări naţionaliste, benevole, idealiste şi dezinteresate.      

Actul de la 27 Martie 1918 reprezintă o realizare majoră, un unic moment de victorie în cursul îndelungatei rezistenţe româneşti faţă de expansiunea celor “de la răsărit”. Se realiza, astfel, o primă etapă a unirii tuturor românilor din teritoriile (Basarabia, Translvania, Bucovina) înstrăinate de vremuri şi duşmani  în ceea ce avea să devină şi să persiste, până astăzi, în conştiinţa românească, din stânga şi din dreapta Prutului, drept România Mare.      

Imediat după reîntregire, în Basarabia au fost instalate noile autorităţi româneşti. Acest lucru nu putea fi văzut cu simpatie de etnicii ruşi (care începuseră să se simtă ca acasă după un veac de implantare agresivă) .      

Pe toată perioada interbelică, Basarabia a avut de înfruntat activitatea de coroziune a agenţilor Moscovei. Au fost regizate “conflicte etnice”  (Tatarbunar, etc.) care să exprime nemulţumirea naţionalităţilor „asuprite” de români.      

La 23 August 1939, Molotov si Ribentropp parafau aceasta o înţelegere, determinantă pentru al doilea război mondial. Ulterior, (la Yalta) jumătatea rusă a pactului, realizată pe câmpul de luptă,  este confirmată de partenerii Uniunii Sovietice.       

În conformitate cu pactul Ribbentrop-Molotov, în vara anului 1940, România primeşte ultimatum din partea URSS, pentru a se retrage din Basarabia. Autorităţile şi armata română au consemn să se retragă imediat, fără nici un foc de armă. E o retragere umilitoare şi dureroasă. Un val de represiune antiromânească întovărăşeşte instalarea noilor autorităţi bolşevice.      

Între 1941­-1944 Basarabia este reintegrată, cum era şi firesc, României, iar din august 1944 ocupată de Armata Roşie şi reanexată URSS. Prin Tratatul de pace de la Paris (1947) aceste graniţe sunt păstrate.      

După cel de al doilea Război Mondial, în Basarabia sovieticii au trecut, pe lângă „repatrierea” basarabenilor din România în URSS, executarea şi deportarea lor în zone îndepărtate ale Imperiului sovietic, la foamea organizată, deportarea culacilor (chiaburilor) şi campania de colectivizare care a exterminat un număr important de români basarabeni.      

Pentru a realiza depopularea satelor basarabene de români şi înlocuirea lor cu elemente alogene, pentru a se şterge urma străvechii civilizaţii româneşti, bolşevicii au oferit ţăranilor locuri de muncă în minele de cărbuni din bazinele Donbas şi Ural. Atraşi de perspectiva unor câştiguri financiare majore, sătenii, în special tinerii, au acceptat să plece în anul 1941 în vastul spaţiu al URSS. Deziluzia a fost mare: se muncea 12 ore pe zi, în condiţii de infern, cu o alimentaţie sărăcăcioasă care cuprindea 1200 grame de pâine pe zi, redusă la mai puţin de jumătate după declanşarea războiului. Cei plecaţi au protestat, cerând reîntoarcerea la vetrele natale, însă demersul lor a fost zădărnicit de autorităţi. Alternativa era înrolarea în Armata Roşie sau închisoarea.      

Concomitent cu deportarea culacilor – consideraţi duşmani de clasă, s-a trecut la înfiinţarea, prin teroare, a colhozului, la distrugerea bisericii, industrializarea forţată, care a dus la o mobilitate socială de proporţii (ţăranii plecau la oraşe pentru a deveni muncitori în fabrică).      

Sătenii erau forţaţi să îşi dea la grămadă pământul, vitele de tracţiune, inventarul agricol şi să se înscrie în colectivă (colhoz). Impozitele exagerate, pericolul includerii pe listele chiaburilor, demonstrau ţăranilor absurditatea extinderii producţiei agricole, fiind mai convenabilă o existenţă săracă, dar sigură, contribuindu-se în acest fel la înstrăinarea ţăranilor de pământ.      

În anul 1949 s-a produs, în toamnă, colectivizarea în masă. Hotărârea Consiliului de Miniştri, intitulată „Cu privire la eficienţa muncii în comun şi începerea organizării mai insistente a colectivelor de muncă”, publicată în ziarul „Moldova Socialistă” din 24 aprilie 1948, a dus la formarea acestor colective, numite ulterior colhozuri.      

După ocuparea Basarabiei, autorităţile sovietice au trecut la persecutarea şi deportarea foştilor membri din conducerea de odinioară ai satelor, oamenilor de rând care se afirmaseră până la instalarea bolşevicilor ca gospodari de frunte ai localităţilor rurale.      

După 1985, în epoca  gorbacioviană de glasnosti ia naştere Mişcarea Democratică din Moldova, care este pentru impunerea limbii române ca limbă de stat şi revenirea la alfabetul latin. În 1990 Parlamentul din Chişinău adoptă Declaraţia Suveranităţii RSS Moldova; în 1991 se adoptă denumirea de Republica Moldova care îşi proclamă independenţa de stat, recunoscută prima de Româ­nia. În 1991 Moldova semnează actul de constituire a CSI. În 1992, lupte violente în Transnistria, populată de rusofoni sepa­ratişti.      

În prezent, Republica Moldova merge, cel puţin declarativ, pe linia integrării în Uniunea Europeană, însă autorităţile comuniste de la Chişinău nu întreprind nimic în acest sens, ba, mai mult, contestă în continuare legăturile fireşti istorice, de tradiţii, obiceiuri, limbă şi spiritualitate cu România.***      

Prevederile păcii ruso-turce din 16 mai 1812 de la Bucureşti,  în urma războiului dintre anii 1806 – 1812      

Articolul IV:      

„Prutul, din locul în care intră în Moldova până la gurile sale şi de acolo malul stâng al Dunării, până la Chilia şi vărsarea ei în Marea Neagră, formează frontiera celor două imperii”.      

Articolul V:      

„Partea din Moldova aşezată pe malul drept al Prutului este abandonată şi dată Sublimei Porţi. Înalta Poartă Otomană cedează curţii imperiale ruseşti pământurile din stânga Prutului”.      

 
      NICOLAE IORGA, Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Prefaţă

De la 1812, data anexării silnice către Rusia, care a luat ceea ce a prefăcut în “Basarabie” – Basarabia fiind, de fapt, numai partea de jos a ţării, către Dunăre, – pentru că n-a fost în stare să păstreze la încheierea tratatului din Bucureşti Principatele amândouă ori măcar Moldova întreagă, şi până la data proclamării “Republicii Moldoveneşti” pe care împrejurările erau s-o duca mult mai repede de cum credeau întemeietorii ei la unirea cu noi, cei din vechea Românie, a fost oare în Basarabia vreo întrerupere a spiritului românesc, măcar în anume din clasele aflătoare acolo?      

S-a întins vreodată asupra acestei Moldove răsăritene, cuprinzând atât de mult din gloria trecutului luptător, care ni este comun, acea necunoştinţă a lucrurilor româneşti, acea părăsire a tuturor amintirilor, acea uitare de sine pe care o cred neştiutorii şi pe care vreau s-o întărească în minţile acestora oamenii cari socot, fără dreptate, că un act politic se poate îndeplini, ca prin vrajă, instantaneu, năprasnic, fără nimic din acea atmosferă culturală, din acea pregătire sufletească prin care singure popoarele pot să ajungă la ţinta lor, – restul fiind numai o întâmplare şi o aventură?      

La aceste întrebări vreau sa răspundă aceste câteva articole, care nu pot pretinde la alt merit decât acela de a înfăţişa în legătură, ca o singură desfăşurare, lucruri cunoscute, dar foarte puţin răspândite şi uneori în publicaţii neaccesibile, şi de a comunica tuturora fapte şi stări care erau prea mult păstrate pentru singura informaţie a cercetătorilor ştiinţifici.      

 I      

În 1812, ceea ce s-a patentat politiceşte ca “Basarabie” era, supt multe raporturi, în condiţii de rezistenţă mai bune decât Moldova de Sus, care, la anexarea din 1775, a devenit o Bucovina.      

Erau – dată fiind şi întinderea mult mai mare a teritoriului – şi un număr mai însemnat de boieri, chiar din aceia cari purtau nume cunoscute. Unii dintre dânşii îşi aveau toată proprietatea rurală aici; alţii aveau în Moldova cea noua rusească partea mai însemnată dintr-însa. Pe de alta parte, aceşti cuceritori nu îngăduiau, ca ocupanţii celeilalte părţi desfăcute din Moldova întreaga, persoanelor rămase la Iaşi, în legătură cu domnul, cu “turcii”, să-şi mai păstreze rosturi de stăpânire şi dincolo de Prut. Un termen scurt s-a pus pentru desfacerea moşiilor. În cele mai rele împrejurări, pe preţuri de nimic, atâtea au fost căpătate astfel de oricine, indigen sau mai ales străin, pusese la o parte un capitalas format prin comerţ; altele au fost luate de ţărani, cari, cu admirabilul lor instinct de câte ori e vorba de pământul pe care l-au muncit şi pe care nu-l pot despărţi de însăşi fiinţa lor omenească, au făcut imposibilul pentru a plăti zecile de mii de lei care li se cereau. Dar mulţi dintre vechii fruntaşi ai acestor ţinuturi au preferat să rămâie decât să se vadă siliţi la o asemenea vânzare. Câte unele din familii s-au împărţit, lăsând pentru conservarea vechii moşteniri pe cutare din membrii lor în partea ajunsa rusească din Moldova lor.      

Cu grămada se întâlnesc astfel nume boiereşti în cele dintâi chiar din actele ce privesc Basarabia. În cartea mea, Basarabia noastră, publicată în 1912, am adunat o mare parte din ele. Din documente apărute pe urmă aleg pe cei doi Cantacuzini, Alexandru şi Gheorghe, fiii lui Matei, pe vara lor Elenco, măritată cu Harting, pe Iamandieşti, pe un Şeptelici, un Andrieş, pe un Oras, pe un Bantaş, pe un Hermeziu, pe mai mulţi Oatu etc.      

Cei trecuţi supt alt sceptru puteau spera, de altfel, mult mai mult ca mazilii nobilitaţi în Bucovina, o situaţie politică într-o ţară care, câtva timp, s-a bucurat de o largă autonomie, şi chiar un rol în viaţa generală a imperiului. Un Alexandru de Sturdza putea să li servească întru aceasta ca model de imitat.      

Mănăstiri mari, bogate, cu vechi tradiţii de cultură, cu aşezăminte şcolare, nu existau. Vărzăreştii, Căpriana, din al XV ­ lea veac, nu mai însemnau nimic; Chiţcanii, deveniţi Noul Neamţ, reprezentau, ce e drept, marele curent de învăţătură trezit în Moldova prin mişcarea lui Paisie, dar, acesta însuşi fiind rus, renaşterea-i bisericească avea periculoase slăbiciuni pentru acea civilizaţie nouă care era să caute a deznaţionaliza pe moldoveni.      

Şcoli ca a lui Vartolomei Măzăreanu în Putna bucovineană nu sunt aici. Dar este ceva care le poate înlocui. De la 1775 încoace, în Moldova se crease o folositoare şcoală laică, mirenească, după ideile “filosofice” ale Apusului, şi Mitropolitul Iacov Stamati – al cărui nepot era să fie cel dintâi şi mare scriitor basarabean – o patronase cu vioiul lui spirit modern. În toată ţara se creaseră aşezăminte în acest sens, şi viitoarea Basarabie nu fusese lipsita de lumina lor.      

Din fericire, şi ierarhia bisericească rămase un timp în mâni româneşti. Vlădica cel nou de la Chişinău, continuator al Scaunului hotinean (şi acesta al celui din Brăila, pentru raiaua turceasca a Dunării şi Nistrului), a fost un adevărat şi isteţ român, trecut prin mari demnităţi ecleziastice în Rusia însăşi, câmpulungeanul de vechi neam Gavriil Bănulescu, a cărui amintire trebuie împrospătată în Basarabia. Deşi un străin fu aşezat în noul scaun din acel Akkerman, care, Cetatea Alba a epocei noastre eroice, găzduise Mitropolia mutată apoi la Suceava, tradiţia naţională n-a fost părăsită în Biserică. E vremea Bibliei de la Petersburg, a frumoasei Biblii copiată după a lui Şerban Vodă din 1688 şi care a ajuns populară şi în Moldova noastră şi supt Gavriil se încep tipăriturile religioase basarabene, cât de puţine ar fi ele.      

În acest cadru, cu un sistem de legi care e luat după al vechii patrii şi după inspiraţia bizantină de aici – un român de adopţiune, Manega, lucrând cu o întreagă comisiune la redactarea Codului pentru Basarabia – şi cu o autonomie garantată, formal, de Alexandru I, prin statut, viaţa “moldovenească” putea să continue liber în Basarabia ţarului, rămasă pentru neam aceeaşi Moldova.      

II      

Pe la 1812 nu putea să existe o literatură “basarabeană”. Viaţa intelectuală în Moldova cea întreagă era centralizată: ea se găsea toată la Iaşi, câtă era. Şi trebuie să ţinem sama şi de atmosfera din acest sfârşit de epocă fanariotă, când influenţa grecească era mai puternică, mai asfixiantă decât oricând – şi ea a tot crescut până la 1821, – când unii dascăli şi boieri ocrotitori puteau nădăjdui să confunde ţerile noastre într-o mare Grecie a viitorului, având acelaşi spirit elenic ca şi celelalte provincii ale ei: chiar când se scrie deci româneşte, e vorba numai de traduceri, de prelucrări, de bileţele de dragoste şi tânguiri de o melancolie obosită şi netrebnică.      

Astfel ţinuturile moldoveneşti din răsărit se desfăcură fără ca pe pământul lor să fi rămas cineva în stare să arate, într-un timp când nici Iaşul nu se pricepea s-o facă, durerea firească pentru sfâşiarea unui popor.      

Se vorbeşte de scriitorul basarabean Alexandru, Alecu Hajdeu (aşa-şi scria numele). E adevărat că familia – el era fiul unui cărturar foarte distins, care purta, pentru o fire polonizată, numele adevărat polon de Tadeu, pe care îl scria româneşte cu doi d – îşi avea o moşie în Basarabia, lângă Hotin, pe lângă multe alte interese de afaceri în Bucovina vecină, de unde, oricum, pornise o înrâurire naţională românească. Dar omul foarte învăţat, adânc cunoscător al limbii şi literaturii ruseşti, preocupat de chestii istorice şi capabil uneori, când era vorba să le dezlege, de a născoci, cu multă dibăcie, documentul trebuitor – ca un romantic plin de ironie ce era – se trăgea dintr-un neam care încă de pe la 1670 părăsise Moldova în suita exilatului domn Ştefan Petriceicu, o ruda, şi care de atunci avuse a face cu steaguri străine şi cu cărţi străine. A fost cunoscut – şi, de la Asachi încoace, care l-a tradus şi în frantuzeşte – e foarte admirat, pentru informaţia, îndoielnică, din el, ca şi pentru avântul literar şi, mai ales, pentru puternicul sentiment de demnitate naţională “moldovenească” ce respira dintr-însul, discursul lui Alecu Hajdeu la deschiderea şcolilor – ruseşti – din Hotin. Dar cuvântătorul se interesa mai mult din punct de vedere familial ori din curiozitate de diletant, de trecutul acelei Moldove, al cărei sol nu l-a călcat, în viaţa culturală a căreia nu s-a amestecat şi a căreia limbă, în multele-studii, de trecut şi de viaţă populară, publicate în revistele ruseşti, n-a întrebuinţat-o.      

Scrisul basarabean era să plece întâi – pentru a decădea răpede, dar fără ca prin aceasta să înceteze şi conştiinţa românească în această provincie – de la cineva care, cum spune el însuşi, a fost totdeauna un desterat:      

Născut poate în Iaşi, fiu de boierinaş moldovean, nepot de frate al marelui Mitropolit Iacov Stamati, cunoscător al acelor moravuri fanariote pe care le-a descris superb în dialogul cocoanei, cilibiului şi dascălului învăţăcel al scolii domneşti din capitala Moldovei, Constantin Stamati rămâne dincolo de Prut la 1812, când era acum un om în toata firea.      

O despărţire fără revedere? O izolare? “Cordunul” cel nou al carantinei împărăteşti tăind comunicaţia cu ţara rămasă “turcilor”? Planuri de noi cetăţi otomane de-a lungul Prutului? Da, însa soarta a vrut ca relaţiile, brusc şi nemilos întrerupte, între cele două fărâmi ale Moldovei lui Ştefan cel Mare să fie reluate după câţiva ani abia.      

La 1821 izbucneşte dincoace mişcarea grecilor. Românii nu se raliază la dânsa. Peste carantină, familii boiereşti, membri ai clerului înalt trec în Basarabia. Mitropolitul Veniamin se adăposteşte la Colincăuţi; Dinu Negruzzi, cu toţi ai lui, între care viitorul scriitor de frunte Costachi Negruzzi, se afla, un timp, la Sărăuţi, în aceleaşi părţi ale Hotinului. Atâţia părăsesc chiar sălaşul lor de la ţară pentru a vedea Chişinăul, unde nouă ani de stăpânire rusească nu aduseseră decât doar lărgirea stradelor şi ridicarea câtorva clădiri administrative, vechiul oraş moldovenesc, fără înfăţişare de capitală, fiind “deşert şi tăcut” şi înviorându-se numai prin sosirea acestor bejenari, zgomotoşi şi doritori de a se mângâia prin petreceri.      

Atunci Puşkin, gloria romantismului rus, locuia acolo, culegând impresii despre ţigani vagabonzi şi ţigance amoroase, despre greci geloşi şi despre tovarăşele lor neastâmpărate, şi se arată încă vechea casa boierească în care a vegetat. Cei dintâi fii de boieri cari se pregăteau de cariere, între ei Alecu Donici, în aşteptarea unei situaţii în armată priveau cu admiraţi pe geniul întunecat al byronismului moscovit, şi Negruzzi n-a uitat niciodată vedenia. Stamati învăţa limba noilor oficialităţi şi se pregătea a traduce pe Puşkin însuşi, pe Lermontov, rivalul acestuia, pe fabulistul Crâlov, probabil pe Chemniter şi Dimitriev, pe prozatorul Sirovski.      

Apoi, de la 1823 încoace, lumea se întoarse în Moldova. În sfârşit – izolarea? Nu. Căci, la 1828, în legătură cu greutăţile din Orient, noul ţar Nicolae făcea ca trupele lui să treacă Prutul – şi ele erau să rămâie în Principate nu mai puţin de şase ani, în cursul cărora aceiaşi ruşi au fost într-o Moldova şi cealaltă.      

Atunci pentru întaia oară Stamati trece hotarul si vede, între altele, iarmarocul din Folticeni. El, care avea acum gata o mare parte din opera lui literara, descrie si acest pitoresc amestec de rase si de costume. Literatura Basarabiei, absolut moldoveneasca în tendinţe, îsi ia astfel o data sigura de plecare.      

III      

În acest moment, pe la 1830, când în Principate începe noua literatura româneasca, şcoala nouă a românilor, ziarul, revista, almanahul, în care, în toate, se cuprinde, tot mai desluşit, idealul unor timpuri nouă, unii dintre basarabeni sau, în genere, dintre românii aflători, şi cu mai vechi prilejuri, în Rusia, rămân legaţi numai de dânsa. Astfel, Alexandru Sturdza, – căruia Stamati-i dedica Tânguirea unui orb – cu sora lui, contesa de Ebling, care iscăleşte lucrări de literatură: H. Severine. El alcătuieşte scrieri foarte cetite în vremea lui, în care combate, în folosul ortodoxiei şi al autorităţii politice, curentele revoluţionare; la 1834 tipăreşte la Odessa un almanah francez, cu colaboraţia surorii, a francezului Repey şi a mai multor ruşi. La Odessa, de altfel, erau şcoli la care învăţau şi copii ai familiilor româneşti din Muntenia, cum se vede din corespondenţa lui C. Brailoiu (în Hurmuzaki, X). Stamati însuşi pomeneşte de cutare “tânăr autor român al multor opere ruseşti tipărite la Odessa de la 1848″ şi despre care scrie aşa:      

Alţii, ca Donici, prelucrătorul meşter, cu o “bonomie” care samănă cu a originalului, a fabulei lui Crâlov, – ivită pentru a spune adevărul într-o societate neliberă şi având să îndeplinească şi în Moldova aceeaşi misiune – trec Prutul şi fac o modestă carieră de funcţionari în ţara strămoşilor. Un exemplu care, în aceeaşi epocă, va fi urmat apoi de un coborâtor al boierului Rusu, din epoca lui Vasile Lupu, Alecu Russo, tânăr, care, după studii făcute în Elveţia, nu putea să se împace cu moravurile politice ale Rusiei şi, astfel, veni la Iaşi pentru a duce, alături de o nouă generaţie, lupta pentru ideile de libertate şi naţionalitate, iar, în ce priveşte scrisul, pentru reîntoarcerea bunului stil după datină, împotriva silnicelor neologisme.      

În Basarabia rămâne pentru a scrie româneşte întâi Stamati. El n-a învăţat această limbă din “Gramatica ruso-româna” (foarte interesant e, potrivit cu ideile lui Daniil Philippide, autorul Geografiei României, că nu se zice, în titlul rusesc, “Gramatica ruso-moldovenească“, ci “română“), a lui Ştefan Margela (Petersburg, 1827), probabil aromân din Macedonia, tipărită pentru nevoile statului şi pe socoteala lui. E tot vechiul şi frumosul grai, plin de cuvinte adânc răsunătoare în inimi, acel grai de care nu va voi să se despartă omul de bun simţ, întrebuinţându-l, pentru plăcerea multora, fie şi în ciuda câtorva până la sfârşit.      

Stamati ceteşte pe poeţii ruşi şi-i traduce ori îi imită; ceteşte pe scriitorii francezi pentru acelaşi scop, şi, pe lângă prelucrări după Lamartine şi Hugo (sau după irlandezul Thomas Moore, tradus în limba franceză), se pot găsi pagini luate din Grandeur et décadence militaire a lui Alfred de Vigny. Harnic om şi care ştie să-şi aleagă lectura, cum ştie s-o facă de folos pentru naţia lui, – ceea ce e puţintel mai greu şi mai rar! Dar izvoare de inspiraţie, nouă, proprii îşi află el trecând către noi hotarul răpirii din 1812. Astfel vine la Iaşi în 1834, când – poate şi supt o influenţă rusească pe care o relevă d. G. Bogdan-Duica – a cântat oastea cea nouă a Moldovei (Străjerul taberei), mângâindu-se prin scris pentru moartea soţiei lui iubite, Catinca (mai pe urmă se pare a fi luat pe o Elena). În 1839, când acum graniţa de la răsărit a Moldovei se ridicase de la loc în toată puterea ei de oprelişte, el trece prin Bucovina, oprindu-se la Suceava, în care      

la Putna, unde i se vorbeşte de “puţina ţărâna, ce ar fi mirosit ca moaştele sfinţilor”, găsită în mormântul lui Ştefan cel Mare, la Dragomirna, la Solca. Inspiraţii destule, când “pieptul se coseste de încleştatele zvâcnituri ale inimii” (pp. 41-42), cât să ţie o viaţă întreagă!      

Aceste scrieri ar fi rămas însă necunoscute, contactul literar nu s-ar fi stabilit, – dovadă de unitate sufletească – între cele două Moldove despărţite, dacă mişcarea pornită şi condusă, până la ultimele ei consecinţe politice, de Mihail Kogălniceanu, întors din Apus cu atâta bogăţie culturală în sufletul lui mare, n-ar fi intervenit, strângând, deocamdată numai la munca scrisului, pe românii de pretutindeni, ca să afirme îndrăzneţ un ideal nou, prin revistele sale Dacia literară şi Arhiva românească.      

În cea dintâi apare, la 1840, poema lui Stamati Gafiţa blăstămată de părinţi şi o bucată lirică. Ele sunt trimese de bucovineanul C. Hurmuzaki, în curând el însuşi însărcinat de moldoveni cu procese în Basarabia. Supt îngrijirea lui Kogălniceanu, cam pe timpul când Hurmuzaki se stabileşte în Iaşi, apare aici admirabilul poem, de o spontaneitate unică, în care basarabeanul adună amintiri de cronică, aventuri din poveşti, cunoştinţa de datini pentru a face din ele, cu numele lui Ciubăr-Vodă şi cu isprăvile fiului său Bogdan, un “Orlando furioso” – pus şi în titlu astfel – al românilor, opera neimitabilă, şi astăzi încă plină de mireazma pe care o dă numai sinceritatea absolută unită cu un talent original şi cutezător.      

În curând, însă, împrejurările scrisului românesc se fac mai grele. Greutăţi răsar în calea noii reviste a tinerilor, Propăşirea, la care Stamati nu colaborează. O revoluţie se pregăteşte în Principate, şi Rusia va veni s-o înăbuşe, în toamna anului 1848. Trupele ţarului vor rămânea până târziu, ani întregi. Un aspru regim împiedica vechile comunicaţii. Din Basarabia doar purtătorul unui vechi nume de revoltă, Hâncu, Iacov Danilovici Hâncu, face un curs de româneşte la Petersburg, publicând o Gramatică şi alegere de bucăţi literare (1840; şi “Concluzii” la 1847), dar limba româna a lui Margela e acum “vlaho-moldoveneasca”. Şi un om de treabă, cu simt al limbii celei bune, dar fără mari însuşiri, Ion Sârbu, da doar la Chişinău (nu la Iaşi) Fabule după cei trei mari scriitori ruşi (1853) şi Alcătuiri originale (1852), care nu se mai pot ceti, cu toată simţirea reală din ele.      

IV      

Războiul Crimeei, evacuarea Principatelor de trupele ruseşti care începuseră un nou război cu Turcia, ocupând pământul ce ni mai rămăsese, aduseră o nouă manifestare a sufletului românesc în Basarabia, una care s-ar fi putut aştepta cu greu după ce preocupările “moldoveneşti” acolo ajunseseră acum, în scăderea lor, la gramatica “vlaho-moldovenească” a lui Hâncu şi la Alcătuirile lui I. Sârbu.      

unde e mândru ca străinului “inima-i sare din loc” când vede “moldoveanca” din care va face soţia lui, – poetul de la Chişinău nu înţelege decât colţul său basarabean, şi doar dacă într-una din puţinele lui fabule originale, Străina floricica, el arată în chip ascuns că inima lui dorea o mai largă patrie:      

În prevederea putinţei unui alt viitor, dacă nu va vibra cântăreţul de la 1852 al acestei dureri, care pare a-şi fi încheiat peste puţin zilele tulburate şi amărâte – căci şi fără influenţa unei atmosfere pesimiste din literatura contemporană rusească, el se pare a nu fi gustat mult din fericirea lui – se va găsi cine să exprime un nou şi cutezător ideal.      

Nu tânărul “basarabean” (născut la Cristineştii Hotinului în 1836) Bogdan Hâjdău, viitorul Bogdan Petriceicu Hâjdau (de unde B.P. Haşdeu), care-şi făcuse studiile la Harkov, într­un mediu cu totul străin, de a trebuit să-şi înveţe din nou limba părintească, pentru a-i aduce pe urmă aşa de mari servicii, ca învăţat şi chiar ca poet. Stăpânit cu desăvârşire de spiritul satiric, demonic al “inteligenţei” ruseşti de atunci, care avea ca model existenţa tragică a unui Puşkin, a unui Lermontov, despreţuind viaţa în sine prea mult ca să şi poată recunoaşte în relativităţile zădărniciei şi urâciunii ei o chemare, el venea, abia după realipirea la Moldova a celor trei judeţe de jos ale Basarabiei, în 1856, pentru a începe o carieră mare şi tulburată de pasiuni ca judecător la Cahul. Ziarul plănuit de el în frământările pentru constituirea unei ţeri unite şi liberale, România, având un program potrivit cu aspiraţiile tineretului din Iaşi pe acea vreme, n-a apărut niciodată, iar cele dintâi publicaţii ale aceluia care se înfăţişa ca un genial prinţ exilat, întors în moştenirea sa pierdută, Foaia de istorie română, n­avea în sine nimic special basarabean şi prea puţin chiar în legătură cu nevoile societăţii pentru care apărea. Am dat în Istoria literaturii, III (p. 298), dovezi despre foarte slaba cunoaştere a limbii înseşi în care era redactată revista, care cuprindea totuşi cea dintâi dovadă a unei erudiţii incomparabile şi a unui spirit cu totul superior.      

Altfel e cu Stamati. Bătrânul, care trecuse de vrâsta în care se poate cere omului o adaptare la împrejurările noi, reîncepe încă din 1853, fără îndemn, se pare, ci din propria dorinţă de a folosi naţiei sale în noul pas înainte pe care-l făcea, colaboraţia sa la publicaţiile moldoveneşti: almanahuri, calendare. Bucăţile pe care le alege pentru aceasta, revizuind şi întregind, trănspuind adesea în alt spirit lucrări mai vechi, au un caracter istoric luptător. E vorba de gloriile, ce nu se pot uita, ale Sucevei, de fiica lui Decebal, de stejarul care, “nenorocos”, “tovarăşi n-are”, ci este ca      

- apolog în care nu se ascunde poate numai izolarea anilor săi cărunţi. Şi, când, la 1867-8, stăruinţile harnicului Codrescu, care păstra din luptele pentru Unire şi libertate tipografia ziarului Buciumul român, îl fac, în preajma morţii, să se hotărască a publica, supt titlul de Muza româneasca (nu: “moldovenească”) din care a ieşit, de pe urma încetării lui din viaţă, un singur volum – o sumă de scrieri, în versuri şi proză apar, dovedind ce schimbare adusese noul avânt naţional în sufletul acestui singuratec şi uitat.      

“Desteratul din Moldova în copilăria sa“, care cerea la 1863 “clasa de studii naţionale la gimnazii” (p. 525), nu mai cânta pe vechea “lăută a Moldovei”, care “ţinea hangul la ospeţele domnilor”, ci se gândeşte la Vrancea liberă, la Roman de acolo, eroul “Daciei“, la dacoromâni, la “scumpa noastră ţară Daco-România” (p. 37). Dorul de patrie va fi dedicat, în 1861, “României”, si moto cuprinde aceasta “doina veche” – si nu prea veche – a “unui prizonier la tătari”, căruia si fumul terii sale i se pare dulce si mirositor:      

Şi ca să arate robul că măcar pentru urmaşii săi pot veni alte zile, el îmbracă lupta între românitate şi slavismul rusesc în frumoasa alegorie poetică a lui Dragoş tinerelul domn român, Făt-Frumos moldovean, care merge să răpuie, în adăpostul lui de la Cetatea Alba, – cetatea de doi zmei păzita – pe păgânul (p. 33) Vronta uriaşul, care ascundea acolo “Dochia răpita” – fărâma “basarabeană” a Daciei.      

V      

Trei judeţe basarabene fuseseră căpătate, deci, pentru Moldova prin tratatul de la Paris, deşi Austria, din motive pe care le înţelegem, ar fi vrut să se adauge principatului, a cărui unire cu cel muntean n-o voia, Basarabia întreagă, formându-se astfel un puternic stat clientelar. Nu erau judeţele cele mai bune; dacă la Cahul, pe Prut, tradiţiile româneşti nu fuseră întrerupte măcar o clipă, regiunea de la răsărit a fost, mult timp, raia turcească, loc gol pentru rătăcirile prădalnice ale tătarilor şi apoi sălaşul acestora, Bugeacul lor, sămănat cu sate de indigeni meniţi robiei. Încă de pe la 1770, într-unul din războaiele lor cu turcii, ruşii sfărâmaseră acest cuib, dar, provincia nerămâindu-li şi turcii revenind în cetăţi, pe care le întăriră şi mai mult, cu deosebire Ismailul, s-a întâmplat ce nu stătea în planurile nimănuia din străini: întinderea elementului românesc din vecinătate. El era însă destul de rar pentru că ruşii, stăpâni după pacea de la 1812, să poată aşeza la 1829 bulgarii compromişi cu dânşii, pe cari trupele imperiale, la retragerea lor din Bulgaria propriu-zisă, îi luaseră cu sine şi-i colonizară aici. Şi alte naţii fuseseră aşezate prin aceste părţi, împestriţând caracterul naţional al ţerii.      

Guvernul românesc, care era să rămâie până la o nouă expropriere, în 1878, ar fi putut face deci o operă naţională, atrăgând în Basarabia sa ce era mai bun în cealaltă şi exercitând de acolo asupra părţilor vecine o necontenită şi puternică influenţă culturală. Nu a făcut-o însă, poate de frica uriaşului vecin, poate din orientalism zăbavnic – ce ni sunt nouă douăzeci de ani!, – poate din marele nostru păcat politic, lipsa de concepţie. Nici episcopia cea noua a Dunării de Jos (opusa celei ruseşti de la Akkerman) n-a avut decât doar meritul de a fi apropiat de cultura noastră pe câţiva bulgari, cari s-au grăbit apoi să se spele de dânsa.      

Ori eram noi deci deasupra gurilor Dunării ori nu, a fost acelaşi lucru pentru întregimea Basarabiei supt raportul care ne preocupa aici.      

Totuşi de la sine – şi în aceasta stă însemnătatea lucrului – cele trei părţi din ţară rămase supt ruşi continuară, în forme modeste, şi cu toată lipsa unor oameni distinşi, capabili de a conduce, vechea direcţie culturală românească.      

Prin colţuri de provincie se urma desigur cu obiceiul satirelor versificate, în năcazul unuia sau altuia, ca aceea, din 1842, Favorul diplomat al norocului sau al jucăriei, care era să se tipărească ăi să se împartă “la dughiana lui Carabet din Bălţi, fără plată”. Să nu uităm că acte judecătoreşti se alcătuiau în părţile Hotinului în româneşte încă la 1823 (v. memoriul meu Din ţinuturile pierdute, în “Analele Academiei Române” pe 1912, p. 81 si urm.) şi că acte particulare, de prezentat instanţelor judecătoreşti, se întâmpina până către 1840, ca, în sfârşit, procesele pentru moşii care se tărăgănesc până după 1850, pana la războiul Crimeii (procesul mănăstirii Neamţului, de ex.; v. ultimul memoriu ce am tipărit în aceleaşi “Anale” în 1916), aduceau necontenit contactul cu părţile împricinate ori cu împuterniciţii, cu vechilii lor, un Dimitrie Beldiman, a cărui corespondenta – si de la Petersburg – am descoperit-o si publicat-o în parte, un M. Kogălniceanu, un Constantin Hurmuzaki, din Bucovina.      

Biserica însăşi păstra măcar în parte vechile ei datini. La 1867 foaia eparhiala din Chişinău apărea şi româneşte, supt cenzura românului Grigore Galin, inspector al Seminarului. În articolele ce cuprinde, ea recunoaşte că “limba moldovenească se întrebuinţează în Basarabia”, ca e “limba de loc”, se scuzează nedreptăţile Rusiei oficiale fata de neamul întreg; se pomeneşte nemulţămirea socială după 1812 a ţeranilor, pe cari a trebuit sa-i potolească Gavriil Bănulescu, cu “gramata de liniştire tipărită pe limba moldovenească”; se înseamnă, în sfârşit, cărţi “jumătate ruseşte şi jumătate moldoveneşte”, ca Bucvariul, Pentru credinţa şi viata creştineasca; este si un Ceaslov numai moldovenesc. Pana la 1870 foaia a păstrat acelaşi caracter (v. articolul meu în “Drum drept”, I, pp. 68-73).      

Scrisorile particulare în româneşte continuă; am tipărit din ele şi până la 1871. Deşi nu erau şcoli româneşti, cutare student care merge la Kiev să înveţe astronomie, după ce ispraveşte gimnaziul rusesc din Chişinău, îşi formează o ortografie cuminte cu litere latine şi, la observaţia că şi-a uitat limba, răspunde, la 1864: “În scrisoarea n-l 1, tu-i ceti că eu am uitat limba română. Nu crede, frate, pentru că singur poţi să judeci: Am uitat-o eu, ori nu? Eu socot că nu. Tu cum socoţi?” Nu ştim răspunsul colegului rămas acasă, dar noi cari i-am cetit mărturisirile spunem ca şi dânsul: nu. (Din ţinuturile pierdute, pp. 74-86 şi urm.).      

Peste şapte ani după ultima din aceste simple răvaşe româneşti pierdem Basarabia de Jos. Într-o carte de o valoare deosebita, plina de idei si de informaţie, d. State Dragomir, artistul basarabean de aici, la care în zilele din martie nu s-a gândit nimeni, a arătat (Din Basarabia, Iaşi, 1908, p. 115 şi urm.) cu ce sfâşiere de inimă s-au desfăcut de noi părţile Cahulului. După noua răpire însă cei de acolo au continuat a­şi trimete fetele la şcolile din Galaţi, şi la 1888 aveam în Liceul Internat din Iaşi coleg pe d. Dragomir înainte de a avea la Şcoala Normală superioară coleg pe ardeleanul Grigore Bârsan.      

A urmat o epocă de socialism în Basarabia. Tineretul întreg a fost cuprins de această mişcare. Dar orice agitaţie la un popor supus, ori pentru ce idei ar porni, duce neapărat, pe nesimţite, la rana cea adevărată şi la durerea cea mare.      

Aşa s-a întâmplat şi cu Basarabia. Deci ceea ce a liberat-o n-a fost această zgomotoasă imitare superficială a socialismului străin, ci adânca dezvoltare organică, care a ieşit la vremea sa şi în faţă, şi tinde a-l înlocui cu totul.      

Cred ca am dovedit-o.

***      

 Continuitatea spiritului românesc în Basarabia, Iaşi, Tipografia “Neamul românesc”, 1918.       

Protocolul adiţional secret privind delimitarea zonelor de influenţă dintre Germania şi URSS, semnat de miniştrii de externe Ribbentrop şi Molotov în cadrul tratatului de neagresiune la data de 23 august 1939      

Acesta prevedea ca:      

1. În cazul unei schimbări teritorial-politice în teritoriile ţărilor baltice, graniţa de nord a Lituaniei formează graniţa sferelor de interes a Germaniei şi URSS. În legatură cu aceasta, ambele părţi recunosc interesul Lituaniei pentru regiunea Wilna.
2. În cazul unei schimbări teritorial-politice în teritoriile care aparţin statului polonez, sferele de interese ale Germaniei şi URSS vor fi delimitate de linia râurilor Narew, Vistula şi San. Problema dacă, în interesul ambelor părţi este de dorit menţinerea unui stat polonez independent, şi cum va fi delimitat acest stat poate fi soluţionată definitiv numai în cursul viitoarelor desfăşurări politice. În orice caz, cele două guverne vor rezolva aceasta problemă pe calea unei înţelegeri prieteneşti.
3. În privinţa sud-estului Europei, din parte sovietică este subliniat interesul pentru Basarabia. Parte germană declară total dezinteres pentru aceste regiuni.
4. Acest protocol va fi ţinut de ambele părţi strict secret.

Nota ultimativă a Guvernului URSS, prezentată Guvernului României la 26 iunie 1940,  prin care străvechiul teritoriul românesc al Basarabiei a fost îndepărtat de la trupul patriei-mamă, România      

„În anul 1918, România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal de ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană.      

Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forţa a Basarabiei, ceea ce Guvernul sovietic a declarat mu o dată şi deschis în faţa întregii lumi.      

Acum, când slăbiciunea militară a URSS a trecut în domeniul trecutului, iar situaţia internaţională care s-a creat cere rezolvarea rapidă a chestiunilor moştenite din trecut pentru a pune în fine bazele unei păci solide între ţări, U.R.S.S. consideră necesar şi oportun ca în interesele restabilirii adevărului să păşească împreună cu România la rezolvarea imediată a chestiunii înapoierii Basarabiei Uniunii Sovietice.      

Guvernul sovietic consideră că chestiunea întoarcerii Basarabiei este legată în mod organic de chestiunea transmiterii către U.R.S.S. a acelei părţi a Bucovinei a cărei populaţiune este legată în marea sa majoritate de Ucraina Sovietică prin comunitatea soartei istorice, cât şi prin comunitatea de limbă şi compoziţiune naţională. Un astfel de act ar fi cu atât mai just cu cât transmiterea părţii de nord a Bucovinei către U.R.S.S. ar reprezenta, este drept că numai într-o măsură neînsemnată, un mijloc de despăgubire a acelei mari pierderi care a fost pricinuită U.R.S.S. şi  populaţiei Basarabiei prin dominaţia de 22 de ani a României în  Basarabia.      

Guvernul U.R.S.S. propune guvernului regal al României:      

1. Să înapoieze cu orice preţ Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei cu frontierele sale potrivit cu harta alăturată.

Guvernul sovietic îşi exprimă speranţa că guvernul român va primi propunerile de faţă ale U.R.S.S. şi că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale paşnică conflictul prelungit dintre U.R.S.S. şi România.      

Guvernul sovietic aşteaptă răspunsul guvernului regal al României în  decursul zilei de 27 iunie curent”.      

Lucrarea, rod al colaborării fructuoase a doi istorici de pe ambele maluri ale râului Prut, reprezintă un document care demonstrează dreptul canonic de fiinţare a Mitropoliei Basarabiei în stânga Prutului, care ţine de Patriarhia română, şi necanonicitatea Mitropoliei Moldovei. Demersul istoric scoate în evidenţă rolul jucat în Evul Mediu de către episcopii de Huşi în îndrumarea spirituală a populaţiei din spaţiul basarabean.

Category: Reacţii şi atitudini
Etichete: