Mitropolia Basarabiei

Posted By Gh. Badea on 3 ianuarie 2010

Cunoscutul istoric şi preot transilvănean Ioan Lupaş, din Săliştea Sibiului, scria la a şaptea aniversare a Unirii Basarabiei cu România că naţiunile, chiar când părţi din ele s-au aflat sub stăpâniri străine, au format întotdeauna o naţiune culturală unitară, întrucât toate elementele constitutive ale patrimoniului lor sufletesc au rămas, de-a lungul veacurilor, identice. Desigur, e vorba de limbă, de conştiinţa de neam şi de credinţă, în primul rând. Acesta adăuga că, în ceea ce ne priveşte pe noi, românii, acestea s-au păstrat nu numai în cetăţuia ocrotitoare a Carpaţilor ci, în aceeaşi măsură, la Dunăre, Tisa şi Nistru, iar în referirile sale la basarabeni constată: ,,Totul, firea poporului moldovenesc dintre Nistru şi Prut, simţul lui de frăţie cu restul neamului, sufletul lui traco-roman n-a putut fi schimbat nici sub presiunea celor mai silnice mijloace ale ţarismului dominant”.

Acest lucru s-a verificat în anul 1918, când românii dintre Prut şi Nistru, după 106 ani de ocupaţie ţaristă, s-au unit cu fraţii lor de sânge şi neam, la care au aderat apoi şi românii din Bucovina şi Transilvania. Acest fapt a deschis o nouă etapă în viaţa noului stat naţional, în dezvoltarea sa social – economică şi politică, în creaţia culturală şi în viaţa Bisericii Ortodoxe Române (B.O.R.).

Prima îndatorire care revenea bisericii în noua situaţie politică era aceia a organizării ei unitare, sub conducerea Sfântului Sinod din Bucureşti, act necesar atât bisericii cât şi statului. Unificarea se impunea datorită faptului că modul de organizare şi de conducere a bisericii în diferitele provincii istorice ale ţării erau cu totul diferite: în Vechiul Regat se conducea după Legea de la 1872, completată cu Legea din 1909, aici observându-se o dependenţă aproape totală faţă de stat; în Transilvania se conducea după Statutul Şaguian, din 1868, biserica de aici având cea mai bună organizare; în Bucovina după planul regulativ Bisericesc din 1768, conducerea bisericii fiind mai mult în mâinile aparatului de stat austriac şi al împăratului; în Basarabia, după organizarea ţaristă rusească, biserica devenise, înainte de unire, un atribut al politicii de rusificare.

Noua organizare a B.O.R. s-a făcut după principiile Statutului Organic Şaguian. Astfel, la 17/30 decembrie 1919 s-au întrunit pentru prima dată în şedinţă comună toţi mitropoliţii şi episcopii eparhioţi, precum şi arhiereii vicari de pe cuprinsul întregii Românii. A doua zi, episcopul Caransebeşului, Miron Cristea, a fost ales în scaunul vacant de mitropolit primat al României, iar în 1925 a fost ales ca patriarh. Prin Legea şi Statutul de organizare din 1925 se consfinţea autocefalia B.O.R., organizată ca patriarhie.

Sub raport canonic-administrativ, ea cuprindea: Mitropolia Ungro-Vlahiei, Mitropolia Moldovei şi Sucevei, Mitropolia Ardealului, Banatului, Crişanei şi Maramureşului, Mitropolia Bucovinei şi Mitropolia Basarabiei cu eparhiile: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail. În toată perioada medievală, până la 1812, bisericile dintre Nistru şi Prut au aparţinut de eparhile Proilaviei, Huşilor, Iaşilor şi Rădăuţi, care aparţineau de Mitropolia Moldovei. După anexarea Basarabiei de către Imperiul Rus, în 1812, ţarul Alexandru I emite, la 21 august 1813, la Teplitz, decretul prin care este înfiinţată Episcopia Chişinăului, care avea în subordine 775 biserici. La această eparhie s-au adăugat şi cele 77 de biserici dintre Nistru şi Bug, astfel că episcopia Chişinăului şi Hotinului aveau un total de 852 biserici. În calitate de mitropolit al acestei eparhii a fost numit Gavriil Bănulescu – Bodoni, care a fost primul şi ultimul mitropolit al Basarabiei în timpul ocupaţiei ruse, deoarece după moartea sa, din 1821, nici un alt conducător al bisericii din Basarabia n-a mai fost ridicat la rangul de mitropolit. Cu această dată Arhiepiscopia Chişinăului şi Hotinului a fost supusă bisericii ruse, care a transformat-o într-un mijloc de rusificare a românilor din Basarabia, proces desfăşurat între anii 1861 – 1917.

Biserica Ortodoxă în timpul P.S. Anastasie

La 6 mai 1916, P.S. Anastasie Gribanovski este ridicat la rangul de arhiepiscop. Politica pe care a promovat-o în viaţa bisericii basarabene din acele timpuri a fost cu tendinţa de a insufla în sufletul clericilor convingerea că, neţinând seama de marele eveniment ce avusese loc între timp – Unirea Basarabiei cu România, biserica Basarabiei trebuie să continue a fi încadrată în jurisdicţia bisericii ruse, politică care era susţinută şi de câţiva preoţi, unii dintre ei chiar moldoveni.

Între 19 – 25 aprilie clerul Basarabiei se convoacă în Congres extraordinar, care hotărăşte cerinţele sale: să recunoască dreptul de autonomie al bisericii basarabene, să se înfiinţeze o mitropolie românească a Basarabiei, chiriarh şi episcopi aleşi de către Congresul eparhial al acestei eparhii, din sânul şi rândul moldovenilor basarabeni, graiul slujbei şi în şcoli să fie cel moldovenesc.

Delegatul însărcinat cu transmiterea acestor cerinţe, atât de bine motivate, Ober Procurorului P.S. sinod rus, se întoarce cu răspunsul că ,,organizarea autonomiei bisericii din Basarabia s-ar realiza mai cu succes, în cazul în care s-ar introduce autonomia proiectată a Basarabiei în raport civil”, iar relativ la chestiunea catedralei mitropolitane în Basarabia, cum şi la reorganizarea administraţiei bisericii locale, ,,va depinde de reconstrucţia circumscripţiilor bisericeşti, care vor fi efectuate la soborul bisericesc”. Aceasta era, desigur, un răspuns neserios, întrucât el nu credea în posibilitatea unei autonomii civile a Basarabiei şi nici în Sobor.

La 12 decembrie 1917 Basarabia se declară Republică Moldovenească Federativă, iar la 24 ianuarie 1918 se declară independentă. În aceste condiţii P.S. Anastasie încearcă să formeze o comisie de pregătire pentru convocarea unui sobor bisericesc local, pentru a face o nouă organizare a vieţii politice bisericeşti. Această comisie a început să lucreze la 18 februarie 1918, dar evenimentele se vor precipita cu iuţeală, la 27 martie Republica Moldovenească unindu-se cu România. Pentru biserica Basarabiei P.S. Anastasie sugerează o altă chestiune, respectiv autonomia bisericii basarabene, adăugând la această problemă şi o alta, respectiv biserica Basarabiei să îşi afirme propriul punct de vedere relativ la alipirea cu biserica română, întrucât ea face parte încă din biserica rusă.

În vederea acestor lămuriri, la 17 aprilie 1918 este trimisă o delegaţie alcătuită din membrii comisiei de pregătire pentru Sobor, la Î.P.S. Pimen, mitropolitul Moldovei, care deţinea şi funcţia de locotenent al primatului. Î.P.S. sa a explicat delegaţiei că ,,prin actul politic din 24 ianuarie s-a restabilit fosta legătură canonică a acestei eparhii faţă de Miropolia Moldovei” şi că ,,pretenţiile bisericii ruse nu pot fi adresate decât mitropolitului Moldovei, adică bisericii române, de la sânul căreia această eparhie a fost luată cu forţa în 1812, contrar canoanelor bisericii ecumenice”. Referindu-se la unire, Î.P.S. sa a răspuns: ,,Unirea a fost declarată de Sfatul Ţării, alcătuit tocmai din fii neamului moldovenesc şi toţi ortodocşii credincioşi şi membrii acestei biserici, în frunte cu un reprezentant ales din parte a întregului cler basarabean”.

După întrevederea dintre Î.P.S. Pimen şi P.S. Anastasie când, acestuia din urmă i s-a propus verbal, apoi de două ori în scris, să se prezinte la şedinţele Sfântului Sinod Român, acesta a părăsit în mai 1918 Basarabia, lăsând eparhia vacantă.

În urma acestor evenimente, la 16 iunie 1918 este întărit ,,P.S. Episcop Huşului – Nicodim, să conducă afacerile Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului până la alegerea unui titular”.

Viaţa Bisercii ortodoxe în timpul Î.P.S. Gurie Grosu

Încă din 1905 preotul basarabean P. Gheorghian scria: ,,Suna-va ceasul dezrobirii mâine/ Şi lanţul va cădea în praf însângerat/ Şi vei cunoaşte-atunci, tu bietule Române/ C-atât amar de vreme ai stat îngenunchiat!”. Acest ceas al dezrobirii a sunat abia 13 ani mai târziu, în 1918, când Basarabia s-a alipit la Patria – Mamă, iar biserica ortodoxă din Basarabia a primit la conducerea sa pe un adevărat patriot al acestor meleaguri – Gurie Grosu.

Cercetând originea familiei sale, G. Grosu scria: ,,După tată am aflat că un străbun de-al meu din Moldova Vechiului Regat, numit Andrei Poparcea, a fost preot în Stolniceni, j. Lăpuşna, pe valea Cogâlnicului. El a avut între alţi fii pe Gheorghe, care a fost cântăreţ (palamar) la Nimoreni, pe valea Isnovăţului, din care s-a născut tatăl meu, Ştefan. Pentru că era un om voinic, i-au zis ,,gras” şi după această numire a lui s-au numit urmaşii Grosu”.

Fiind un mare patriot al acestor meleaguri, Gurie Grosu nota: ,,Este un lucru înjositor şi de ruşine când un om se leapădă de naţiunea sa şi îşi ascunde atârnarea către poporul său rodnic, adică poporul care l-a născut. Aceasta e ca o lepădare de tată şi de mamă!”. El îi condamnă cu curaj pe ,,cei cu pofte de a stăpâni pământuri străine”, dar şi mai mult îi blamează pe cei care ,,pricinuiesc răni adânci iubirii de neam”. O altă afirmaţie a sa era: „Moldovene, învaţă-te a te respecta pe tine, dacă voieşti ca alţii să te preţuiască şi să te bage în seamă”.

La deschiderea Sfatului Ţării, din 21 noiembrie 1917, arhimandritul Gurie Grosu afirma între altele: ,,Noi învăţăm în şcoală nu în limba care trebuie să ne mântuiască (adică în limba română, n.a.) ci în aceea care ne duce la robie (adică în limba rusă, n.a.). Învăţăm şaisprezece ani şi când ne ducem la sate ca să lămurim poporul, ne convingem că nu avem cunoştinţele folositoare. Cei care doreau să fie de folos poporului, trebuiau să înveţe de la început”.

Referindu-se tot la biserică, în calitate de ministru al Cultelor, la Adunarea Bisericii Ortodoxe din Basarabia, a menţionat: ,,Biserica trebuie să devină un izvor de cultură naţională…Preoţimea trebuie să vorbească aceeaşi limbă pe care o vorbeşte poporul, ca să nu fie ce-a fost până acum… Preotul să fie cel mai bun apărător al naţionalităţii. Ceea ce ne crede norodul că suntem, aceea trebuie să fim” şi încheia, rugându-se ,,pentru binele şi propăşirea neamului nostru românesc”. Nu întâmplător preotul Ioan Andronic aprecia că numirea arhimandritului Gurie Grosu ca ministru adjunct al Cultelor şi Instrucţiunii ,,este o cinste pentru neamul românesc”. Toate acestea ne argumentează atât de mult că singura persoană care reprezenta pe românii basarabeni în biserică, şi totodată care corespundea cerinţelor Congresului extraordinar din 1917, nu putea fi altcineva decât arhimandritul Gurie Grosu, adevărat prooroc al românilor basarabeni.

La 4 iulie 1918, Sfântul Sinod al Bisericii Române alege, iar la 15 ale aceleiaşi luni sfinţeşte ca episcop de Botoşani, vicar al Mitropoliei Moldovei şi membru al Sfântului Sinod, pe arhimandritul Gurie Grosu, care în anul 1919 a fost trecut ca episcop de Bălţi – vicar al Chişinăului şi Hotinului, iar la 1 ianuarie 1920 este împuternicit de Sfântul Sinod şi de înaltul guvern român ca locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, în locul P.S. Nicodem, care s-a retras.

La 21 februarie 1920, Congresul eparhial corectează gestul din 1917, repetând acelaşi act, dar în toată plenitudinea lui, şi alege, în unanimitate de voturi, pe P.S. Gurie ca arhiepiscop al eparhiei Chişinăului şi Hotinului.

La 8 iulie 1923, în sala eparhială din Chişinău a avut loc o şedinţă solemnă a Congresului Extraordinar Eparhial, convocat cu clerici şi mireni aleşi din toate cercurile protopopeşti care reprezentau cele trei eparhii existente, respectiv Arhiepiscopia Chişinăului şi noile episcopii, a Cetăţii Albe – Ismail şi a Hotinului, care şi-au oprit toată atenţia asupra stării din Biserica basarabeană, parte a Bisericii Ortodoxe Române.

În cererea reprezentanţilor Congresului, printre altele se spune: ,,La Congresul general eparhial din 1917 s-a hotărât înfiinţarea formală a Mitropoliei în Chişinău… Sfântul Sinod însuşi a stabilit prin Proiectul de Statut al Bisericii Române că în Basarabia e locul unei Mitropolii a Moldovei dintre Prut şi Nistru, cu sediul la Chişinău, căreia îi rămân sufragane două episcopii, acum înfiinţate”. În capitolele unu şi doi ale acestei cereri se solicita să se recunoască cele două episcopii nou înfiinţate, ale Hotinului şi Cetăţii Albe – Ismail, iar arhiepiscopia Chişinăului să devină Mitropolie cu numele de ,,Mitropolia Basarabiei – a Moldovei dintre Prut şi Nistru”.

În capitolul trei al menţionatei cereri de mai sus se sublinia: ,,Pentru promovarea culturii teologice în ţară şi în faţa actualei organizări locale, recunoaştem că în fiecare eparhie e nevoie grabnică să fie câte un Seminar teologic complet, de aceea, să se transforme şcolile spirituale din Chişinău, Edineţi şi Ismail în Seminarii teologice desăvârşite, iar Seminarul teologic actual din Chişinău să fie organizat ca Academie Teologică, aşa cum în repetate rânduri au cerut congresele eparhiale şi arhipăstorul nostru”.

În urma Raportului Comisiunii de organizare a Bisericii româneşti, care a luat în examinare Actul din 8 iulie 1923, la 15 noiembrie acelaşi an Sfântul Sinod a hotărât:

• Se constată că cererea poate fi considerată ca şi rezolvată prin dispoziţiunile favorabile introduse în Proiectul de lege şi noul Statut de organizare unitară a B.O.R;
• Rămâne ca şi ceilalţi factori hotărâtori să se pronunţe asupra Proiectului de lege şi a noului Statut de organizare a Bisericii româneşti;

Potrivit art. 2 din legea de la 5 mai 1925 a fost înfiinţată Mitropolia Basarabiei, cu eparhiile: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe – Ismail. Din judeţele Hotin, Bălţi şi Soroca se înfiinţează episcopia Hotinului, care ţinea de Mitropolia Bucovinei. Astfel, Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicată la rangul de Mitropolie, urmând să fie ales şi un mitropolit.

La 25 iulie 1927, comisia de petiţiuni, pentru satisfacerea cererii Adunării eparhiale de la Chişinău, a propus Sfântului Sinod să-l ridice pe P.S. Gurie Grosul la rangul de mitropolit. Sfântul Sinod a hotărât¨ „I.P.S. Patriarh are autorizaţia de a trata şi stabili momentul şi modalitatea ridicării I.P.S. Gurie la treapta de mitropolit”. Numirea sa în această funcţie s-a făcut prin Înaltul Decret Regal din 21 aprilie 1928.

Acestea sunt fazele prin care a trecut biserica basarabeană pentru organizarea şi reîntoarcerea ei la sânul bisericii Mame autocefale române, de la care a fost dezlipită în chip samavolnic în anul 1812.

Biserici şi mănăstiri

Potrivit datelor statistice din anul 1922, numărul parohiilor, bisericilor, capelelor şi a preoţilor din Basarabia, după judeţe, era:

Judeţele	Parohii urbane	Biserici urbane	Capele	Parohii rurale	Biserici piatră	Biserici lemn	Preoţi	Total
								biserici	parohii
Hotin	2	2	-	149	68	81	148	151	151
Soroca	1	2	1	138	112	39	144	154	139
Bălţi	1	1	-	125	85	53	133	139	126
Orhei	2	2	-	148	155	14	155	171	150
Chişinău	14	19	14	99	81	41	166	155	113
Tighina	5	5	-	88	81	8	109	94	93
Cetatea Albă	10	10	-	85	85	-	111	95	95
Cahul	3	3	-	51	46	15	63	64	54
Ismail	18	19	-	48	46	2	75	67	66
Total	56	63	15	931	759	253	1104	1090	987

 După cum se vede în tabelul de mai sus, cele mai multe parohii şi biserici urbane se aflau în judeţele Ismail, Chişinău şi Cetatea Albă, iar numărul mai mare de parohii şi biserici rurale se află în judeţele Orhei, Bălţi, Soroca şi Hotin, deci în partea nordică a Basarabiei, tot aici fiind şi cele mai numeroase biserici de lemn, fapt explicabil de prezenţa în apropiere a codrilor.

Dacă am arunca o privire generală asupra Basarabiei, am vedea că regiunea codrilor este şi cea mai bogată în mănăstiri, şi mai ales judeţul Orhei, care singur are 10 mănăstiri şi două schituri, ceea ce reprezintă aproape jumătate din totalul mănăstirilor şi schiturilor din Basarabia. După acest judeţ, urmează Chişinău, Soroca, Ismail, Tighina şi Bălţi. Singurele care nu aveau nici o mănăstire şi nici un schit erau Hotin, Cetatea Albă şi Cahul. Acest fapt se explică mai întâi prin aceea că regiunea Orheiului, Chişinăului şi Sorocii sunt cele mai pitoreşti din punctul de vedere al reliefului şi cele mai înzestrate cu codri seculari, unde frumoasa natură putea să atragă sufletele predispuse la contemplare, apropiindu-le cât mai mult de Acel ce a creat această natură, dându-le adăpostul şi liniştea de care aveau nevoie. Pe de altă parte, codrii au servit moldovenilor de adăpost şi împotriva urgiilor ce se revărsau asupra lor din partea puzderiilor de barbari. Şi aceşti moldoveni, fie singuri, fie în frunte cu domnitorii lor, ridicau lăcaşuri sfinte de rugăciune.

Mai toate mănăstirile basarabene sunt ctitorii de boieri şi creştini evlavioşi, cu excepţia a două domneşti. Fiind mereu supuse nestatorniciei vremurilor, ele nu mai posedă inscripţii de întemeiere şi nici bogate colecţii de hrisoave cu privire la diferite dăruiri din partea domnilor şi boierilor ţării. O altă pricină a dispariţiei acestor inscripţii este şi faptul că stăpânirea greacă şi rusă, deşi creştine amândouă, au putut înlătura glasul românesc al trecutului lor, fiind cunoscute numai în inscripţiile de limbă slavă.

Este, de asemenea, cunoscut că toate aceste lăcaşuri sfinte nu au moaşte sfinte şi nici icoane făcătoare de minuni, cu excepţia mănăstirii Hârbovaţ, care, de la sfârşitul secolului al XVIII – lea, posedă Icoana Maicii Domnului făcătoare de minuni.

În această perioadă, mănăstirile basarabene aveau o gospodărie cu colorit rusesc. Cu toată reducerea de venituri, totuşi, monahii basarabeni gospodăreau aşa de bine, încât prin unele mănăstiri şi-au instalat lumina electrică, aveau mori, iazuri şi altele. După poziţia lor, mănăstirile basarabene sunt aşezate în trei grupe bine distincte:

1. Grupa din judeţul Lăpuşna, formată din mănăstirile Căpriana, Condriţa, Hâncu, Suruceni şi Vărzăreşti.
2. Grupa a doua, formată din mănăstirile Hârbovaţ, Hârjăuca, Ţigăneşti, Răciula, Tabăra, Curchi, Hirova şi Frumoasa.
3. Grupa alcătuită din mănăstirile de pe linia Nistrului, aşezate la mari distanţe una de alta, ca: Saharna, Călărăşauca, Rugi, Japca, Noul – Neamţ.

În aceeaşi perioadă, de o vastă activitate s-au bucurat şi instituţiile teologice din Basarabia. Facultatea de Teologie din Chişinău, situată pe str. Universităţii, nr. 18, în 1940 avea următorul personal în cadrul corpului didactic administrativ: decan – Popescu-Prahova, secretar – E. Popovici, contabil – N. Botez.

Referindu-se la înfiinţarea Facultăţii de Teologie de la Chişinău, Nae Ionescu menţiona: „Când iată, în primăvara aceasta (1926), Sfântul Sinod hotărăşte înfiinţarea unei facultăţi teologice pe lângă Universitatea din Iaşi, în conformitate cu legea din 1910, aproape concomitent, arhiepiscopia Chişinăului cere tot ministrului de instrucţie înfiinţarea unei academii teologice în capitala Basarabiei. Iar ministrul combină cele două cereri şi, printr-o dialectică de o ingeniozitate şi o subtilitate în adevăr apreciabilă, se opreşte la o soluţie intermediară: înfiinţează la Chişinău o Facultate de Teologie depinzând de universitatea din Iaşi”.

Argumentul Ministrului Instrucţiunii şi Cultelor, Ion Petrovici, care era şi profesor la Iaşi, a fost: „Basarabia românească merită să aibă o instituţie ecleziastică de grad universitar, anume o Facultate de Teologie, pentru că ea a fost cea dintâi provincie istorică românească care s-a alăturat, în martie 1918, Ţării Mamă” şi că „fondul religios, tradiţionalist şi ortodox al basarabenilor este potrivit pentru o facultate de teologie”. Desigur, dacă biserica ar fi avut un plan prealabil de a pune bazele unui învăţământ superior propriu, nu s-ar fi ajuns în această situaţie, dar „biserica noastră n-a ştiut nici ce să ceară, nici cum să ceară”.

În continuare, Nae Ionescu sublinia: „Înfiinţarea noii facultăţi la Chişinău sau Iaşi nu înseamnă înfrângerea Iaşilor ori Chişinăului, ci înseamnă slăbiciunea bisericii noastre ortodoxe, care nici nu a ştiut să aibă un punct de vedere, nici nu a putut să se afirme ca un organism disciplinat, cu o fermă autoritate centrală”.

Cu toate acestea, Facultatea de Teologie a avut un rol remarcabil pentru cultura şi biserica din Basarabia, profesorul Gala Galaction fiind surprins de numărul mare de studenţi: „Clerici bătrâni – uneori mai în vârstă decât unii dintre dascăli – veneau pe băncile facultăţii, ca să asculte în limba românească academică adevărurile sfintei noastre credinţe strămoşeşti”.

Facultatea de Teologie a avut profesori dintre cei mai de elită: arhimandritul Iulian Scriban, Gala Galaction, Nichifor Crainic, fraţii Valeriu şi Cicerone Iordăchescu, Ion G. Savin, Nicolae Popescu-Prahova (decan la 1940), Constantin N. Tomescu, Constantin Fedeleş, Toma G. Bulat, Dumitru Popescu-Moşoaia, Serghei Bejan (directorul Seminarului), Ilie Tocan, Petru Constantinescu-Iaşi, Grigore Pisculescu, Ştefan Ciobanu – membru al Academiei Române, istoricul Alexandru Boldur, ebraistul Vasile Radu – personalităţi cultural-literare notorii, care scriau cărţi, colaborau la publicaţii, ţineau conferinţe. În Chişinău au înviorat viaţa patriotică, religioasă, teologică şi cultural-literară. Aceasta era şi destinaţia Facultăţii de Teologie.

În afară de Facultatea de Teologie, la Chişinău mai funcţionau şi o serie de şcoli secundare, precum Seminarul Teologic condus de Serghei Bejan, apoi de Victor Popescu. Acest seminar a fost creat în anul 1927, prin unirea Seminarului inferior cu cel superior. La unificarea acestor instituţii, corpul profesoral s-a format din ambele părţi. O parte ca Gh. Raşcu, Mihail Rădulescu, Hristache Dăscălescu, Ion Căpriţă, Anton Toma proveneau din provinciile ţării, iar cealaltă parte din profesori, precum C. Belodanov, D. Câdea, D. Cărăuş, C. Cumpătă, P. Jalodcovshi, A. Iacovlev, D. Luca, S. Orlov, D. Sălceanu, S. Macarianu, V. Mateevici, S. Zaharianov, Mihail Spinei, care proveneau din Basarabia.

În perioada interbelică, din rândul elevilor Seminarului s-au ridicat elemente de valoare, precum Sergiu Matei Nica, S. C. Roşca, Paul Lecca, Paul Mihail, Igor Jechiu, Iuliu Cireş, Leonid Chiriţă, Vlad Dumbravă, Ion Margine, arhiepiscopul Antim Nica, mitropolitul Antonie Plămădeală şi alţii. Se poate afirma, pe bună dreptate, că Seminarul Teologic a dat culturii şi artei româneşti contribuţii de seamă şi s-a înscris în Cartea de Aur a şcolii româneşti. A mai funcţionat şi Liceul Eparhial, condus de M. Usinevici-Dumitrescu, alături de alţi profesori de seamă, precum A. Cristi, Z. Florescu, M. Vartic, E. Isanoc, R. Parboti, E. Nagacevschi, L. Zotta, Ilie Tocan şi mulţi alţii.

Şcoala Eparhială de Fete a fost condusă de Elena Alistar, notorie personalitate a vieţii naţionale din Basarabia, deputat în Sfatul Ţării de la Chişinău. Printre profesori îi amintim pe M. Dumitru, A. Eremia, A. Smolenschi şi alţii.

Am putea adăuga încă multe referitor la învăţământul bisericesc din Basarabia. Dacă Seminarul din Chişinău i-a dat pe aproape toţi făuritorii Unirii din 1918, acelaşi Seminar, ca şi cele din Ismail, Bălţi, Edineţ, ca şi Facultatea de Teologie din Chişinău şi cea din Cernăuţi, au creat, între cele două războaie mondiale, oameni de cultură, savanţi şi preoţi, buni români. Războiul comuniştilor atei i-a forţat aproape pe toţi să se refugieze în ţară. Mulţi mai ţineau încă minte ce păţiseră sub ţarism. Ceea ce se ştia despre Soviete avea darul să-i înspăimânte şi mai mult. Dar toţi cei plecaţi au trăit permanent cu speranţa întoarcerii într-o Basarabie eliberată. Ei au fost în România conştiinţa Basarabiei, chiar sub dictatura comunistă, prosovietică şi atee.

Asociaţii şi publicaţii ecleziastice

O bogată activitate culturală şi bisericească a avut asociaţia preoţească de pe lângă Eparhia de Chişinău, „Uniunea clericilor din Basarabia”, care avea organul său de presă, „Raza”. În anul 1938, desfiinţându-se această asociaţie, şi-a sistat apariţia şi publicaţia. În anul 1939, preotul Vasile Ţepordei a reuşit să obţină aprobarea reapariţiei ei. Anul următor, cu ocazia ultimatumului Uniunii Sovietice şi cedarea Basarabiei, revista „Raza” a continuat să apară la Bucureşti, sub titulatura „Gazeta săptămânală de luptă a refugiaţilor basarabeni”.

O altă asociaţie culturală a fost şi Căminul Cultural Parohial „Ştefan cel Mare”, care îl avea ca preşedinte, în 1940, de G. Leahu.

Printre reviste amintim „Luminătorul” Casei Eparhiale, „Arhiva” Facultăţii de Teologie, condusă de T. Bulat, „Misionarul”, „Însemnări Creştine”, editată la Bălţi, precum şi alte publicaţii editate de şcolile ecleziastice.

În cadrul Mitropoliei Basarabiei funcţiona şi un Muzeu Bisericesc.

Personalităţi

Unul dintre marii luptători pentru unirea din anul 1918, alături de arhimandritul Gurie Grosu, a fost stareţul de la Mănăstirea Suruceni, Dionisie Erhan, viitor vicar la Chişinău şi apoi episcop de Ismail, doctor honoris causa cu doar patru clase primare. „Un autodidact din clasa marilor autodidacţi din lume”, cum îl numea mitropolitul Ardealului, Antonie Plămădeală, originar din Basarabia.

Referindu-se la raporturile bisericii din stânga Prutului cu biserica rusă în 1918, Dionisie Erhan se întreba pe bună dreptate: „Se poate găsi vreun articol sau lege, care ar putea dovedi că răpirea care a fost făcută politiceşte de Rusia, a unei jumătăţi din Mitropolia Moldovei, ar fi putut da dreptul Sinodului rusesc să anexeze duhovniceşte pe cea lipită politiceşte (Basarabia, n.a.)? Se poate găsi vreun articol sau lege, care ar putea dovedi că anexarea a avut loc şi este întemeiată pe hotărârile sfintelor canoane şi a obiceiurilor vechi ale Bisericii Ortodoxe?”.

Desigur, asemenea temeiuri canonice nu au existat şi Dionisie Erhan a explicat pe larg situaţia, prin canonul 8 al Sinodului III Ecumenic de la Efes, care a lămurit un diferend similar între Patriarhia Antiohiei şi Biserica Ciprului. În încheiere, stareţul Dionisie afirmă logic: „dacă e vorba de o binecuvântare pentru a organiza o Adunare Bisericească în Basarabia, această binecuvântare trebuie cerută de la Mitropolitul Moldovei şi Sucevei”. Şi apoi, Dionisie Erhan mai observă ceva: „Iată, nouă, basarabenilor, ruşii ne-au impus până în anul 1918 episcopi de-ai lor, ruşi, nu de-ai noştri, dar pentru ruşii lor din Japobia şi America au trimis episcopi ruşi. Cum stăm atunci cu dreptatea şi aplicarea aceleiaşi măsuri pentru toţi?”.

Desigur, alături de Dionisie Erhan putem menţiona şi pe Serghie Bejan – directorul Seminarului Teologic, preotul Ioan Andronic, Vasile Ţepordei şi mulţi alţii. Toată preoţimea din Basarabia şi-a păstrat conştiinţa naţională având un rol important în făurirea unirii din 1918 şi a continuat acest rol şi după unire.

Cultele şi sectele din Basarabia

Odată cu răpirea Basarabiei la 1812, regimul ţarist colonizează în acest teritoriu diverse populaţii, ce aveau diverse culte, în scopul rusificării mai rapide a băştinaşilor. Catolicii erau, în majoritate, de origine polonă (7500), germană (4275) şi armeană (550), din totalul de 12325 credincioşi. Majoritatea lor locuiau în judeţele Chişinău, Bălţi şi Tighina, pe când în judeţul Cahul nu era semnalat nici un credincios de acest rit. Ei aveau 9 parohii, 6 biserici, 8 capele şi 8 preoţi.

Luteranii, de origine germană, erau cei mai privilegiaţi dintre toate naţionalităţile conlocuitoare în Basarabia până la 1918. În total erau 78000 de credincioşi, circa trei sferturi din ei locuind în judeţul Cetatea Albă. Aveau 23 de biserici, 57 de case de rugăciuni şi numai 9 pastori. Armenii – gregorieni erau cei mai vechi dintre creştinii de altă confesiune din Basarabia. Fiind 1665 de credincioşi, majoritatea din ei locuiau în judeţele Chişinău, Cetatea Albă şi Bălţi. Aveau 3 parohii, 1 capelă, 7 biserici, dintre care 2 pustii şi 4 preoţi.

Evreii de rit mozaic

După Polonia, Moldova ocupa al doilea loc în Europa privind densitatea etnografică, fiind în total în număr de 352.523, din care 100000 erau refugiaţi. Majoritatea evreilor locuiau în judeţele Chişinău, Hotin şi Soroca şi aveau, în total, 366 sinagogi şi case de rugăciuni.

În afară de aceste culte, în Basarabia mai existau şi câteva secte religioase. Acum asistăm la un proces de descreştere a numărului sectanţilor separatişti, adventişti şi stundişti, care au început să fie asimilaţi de baptişti. În total, în această perioadă se înregistrează 800 – 900 de adventişti, peste 100 de molocani, care locuiau disparat, 20340 de rascolanici, care aveau 16 parohii, 19 biserici şi 16 preoţi. Ei erau de 3 tâlcuri: uniţi, popoviţi şi bezpovţi. Baptiştii erau în număr de 3393, majoritatea din ei locuind în judeţele Cetatea Albă şi Hotin.

Reactualizarea problemei bisericii din Basarabia

În perioada domniei lui Carol al II – lea, mitropolitul Gurie Grosul s-a retras din funcţie, se pare forţat de acesta. În locul său a fost ales mai întâi locţiitor şi apoi titular, Efrem Enăchescu. La scurt timp după aceasta s-a început un nou calvar pentru Basarabia. La 23 august 1939 a fost semnat pactul Molotov-Ribbentrop, iar la 26 – 28 iunie 1939 Uniunea Sovietică a trimis notele ultimative României, prin care aceasta a fost nevoită să cedeze provincia din stânga Prutului. Ca şi în trecut, când după fiecare ocupaţie politică, Biserica Ortodoxă Rusă a operat simultan şi o ocupaţie bisericească, în ciuda prevederilor canonice, aşa a fost şi în anul 1940, când a fost numit la Chişinău un episcop rus, degradând Mitropolia Basarabiei la rang de Episcopie, fără nici un tratat, fie el adevărat sau fals. Biserica Ortodoxă Română nu a fost întrebată şi nici nu i s-a cerut permisiunea. Ea putea să-şi menţină jurisdicţia canonică asupra Basarabiei, în ciuda graniţelor politice, aşa cum şi-o menţine în banatul sârbesc şi în Ungaria.

După trei ani de revenire, în timpul războiului, la sânul Patriei (1941 – 1944), Basarabia şi biserica au fost ocupate încă o dată de ruşi după acelaşi tipic. Nici în 1940, nici în 1944, Patriarhul Rusiei nu avea dreptul să fie patriarh al moldovenilor români, deoarece în art. 34 apostolic se spune clar: „Se cade ca episcopii fiecărui neam să cunoască pe cei dintâi dintre dânşii şi să-l socotească pe el drept căpetenie şi nimic mai de seamă să nu se facă fără încuviinţarea acestuia”. Desigur, acesta nu poate fi altcineva decât Patriarhul României.

În anul 1992, episcopul Petru de Bălţi a repus problema reînfiinţării Mitropoliei Basarabiei în cadrul Patriarhiei Române, care acum activează în stânga Prutului.

Nu putem uita cuvintele mitropolitului Antonie Plămădeală: „Limba şi simţirea sângelui românesc n-au căzut în somn de moarte. Şi-apoi, până şi din moarte există trezire. Cu atât mai mult din somn”.

Bibliografie:

1. Ciobanu Ştefan, Basarabia, Editura Universitas, Chişinău, 1993.
2. Ioachimescu Alexandru, Agenda istorică a poporului român, Editura Gândirea românească, Bucureşti, 1992.
3. Ionescu Nae, Roza vânturilor, Editura Hyperion, Chişinău, 1993.
4. Păcurariu Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Editura Ştiinţa, Chişinău, 1993.
5. Ţepordei Vasile, Memorial autobiografic, în revista Columna, 1990.
6. Adevărul despre Mitropolia Basarabiei, Editura Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1993.
7. Basarabia – 1940, Editura Cartea moldovenească, Chişinău, 1991.

Category: Reacţii şi atitudini
Etichete: